Ministerul Agriculturii, Dezvoltării Regionale și Mediului

Agenția de Mediu

A A A

Educație și conștientizare ecologică

 Astăzi omenirea se confruntă cu multiple probleme de ordin ecologic care ne pun în pericol propria existenţă, dar şi cea a Naturii, în general: fenomenul de încălzire globală, poluarea de proporţii a mediului, dispariţia vertiginoasă a speciilor de organisme de pe Terra, inundaţiile şi incendiile de proporţii care devastează totul în jur şi răpesc sute de mii de vieţi omeneşti – acestea sunt doar unele exemple care ne demonstrează că Natura, din prieten, se poate transforma într-un duşman nemilos, în cazul în care societatea umană nu propune soluţiile de rigoare pentru a armoniza relaţia dintre Om şi Natură. Şi atunci ne întrebăm: „Care ar fi soluţia cea mai eficientă, din punct de vedere economic şi social, pentru rezolvarea problemelor de mediu ce vizează atât securitatea fiecărui stat în parte, cît şi a tuturor naţiunilor lumii?”

 

Situația creată obligă societatea umană, mai mult ca oricînd, să formeze un sistem de cunoştinţe complexe cu privire la integritatea naturii, cu privire la unitatea omului, societăţii şi naturii, să formeze competenţele respective, orientările valorice, conduita şi activitatea care ar asigura o atitudine responsabilă faţă de natură, axată pe cultura ecologică. În soluționarea acestor probleme un rol primordial îi revine educației ecologice.

 

Educaţia ecologică este educaţia pentru responsabilitatea globală, deoarece poate ajuta omenirea în dobîndirea unei înţelegeri profunde cu privire la mediu şi la problemele globale pe care le întîmpinăm.

 

Scopul principal al educaţiei ecologice este facilitarea dobîndirii unor cunoştinţe care să permită înţelegerea problemelor de mediu în profunzimea şi complexitatea lor, conducînd în final la luarea deciziilor pe baza unei conştiinţe ecologice, precum şi la promovarea oportunităţilor de a avea experienţe directe cu mediul natural.

 

William Stapp a fost unul din promotorii unor programe şi întîlniri internaţionale care au condus, în final, la recunoaşterea pe plan mondial a necesităţii educaţiei ecologice. Astfel, el a fost directorul primului Program Internaţional de Educaţie Ecologică lansat în 1975 de către Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură – UNESCO, în colaborare cu Programul Naţiunilor Unite Pentru Mediu – UNEP. A urmat apoi Declaraţia de la Tbilisi (UNESCO, 1978: 25), incluzând în Recomandarea 1(3) scopul şi obiectivele educaţiei ecologice: „Scopul de bază al educaţiei ecologice este de a reuşi în a face indivizii şi comunităţile să înţeleagă caracterul complex al mediului natural şi construit ce rezultă din interacţiunea aspectelor biologice, fizice, sociale, economice şi culturale şi de a dobîndi cunoştinţe, valori, atitudini şi deprinderi practice, în vederea participării într-un mod responsabil şi eficient la anticiparea şi rezolvarea problemelor de mediu şi la gestionarea calităţii mediului”.

 

Larg dezbătută, educaţia ecologică este considerată de mare actualitate şi importanţă. Cu toate acestea, ea continuă să fie abordată mai degrabă ca o disciplină aparte (în ţara noastră fiind disciplină opţională), integrată insuficient în programa şcolară. Deşi ca termen este din ce în ce mai cunoscut, educaţia ecologică este văzută, mai degrabă, ca un domeniu separat şi nu ca o necesitate permanentă a vieţii noastre cotidiene.

 

Instruirea şi educaţia ecologică este un proces de o complexitate deosebită, deaceea  trebuie să se petreacă neîntrerupt prin toate disciplinele de învăţământ, la toate activităţile intra- şi extraşcolare, urmărind scopurile: acumularea cunoştinţelor despre mediu, formarea deprinderilor şi convingerilor necesităţii protecţiei mediului, formarea culturii generale la fiecare individ, indiferent de caracterul activităţii profesionale. Deci, instruirea şi educaţia ecologică sunt componente obligatorii ale familiei, ale instituţiilor de învăţămînt preuniversitar (preşcolar, şcolar, gimnazial, liceal), universitar, postuniversitar şi ale societăţii, care au drept scop dezvoltarea durabilă socio-economică.

 

Personalitatea ecologică a omului contemporan ar trebui să fie, în calitate de subiect al acţiunilor de protecţie şi conservare a mediului, cea care îşi controlează şi adaptează de bună voie activităţile proprii corespunzător cerinţelor, standardelor ecologice contemporane, cea care conştientizează problemele de mediu, fiind capabilă să găsească soluţiile potrivite, să elaboreze proiecte şi să ia decizii adecvate în privinţa implementării acestora, să exprime atitudini critice în aprecierile propriilor fapte, cât şi ale semenilor, să fie capabilă de autoeducaţie şi perfecţionare continuă în domeniul ecologic.

 

Doar fiind ghidat de valori ecologice, cetățeanul poate conştientiza importanţa respectării legislaţiei mediului, a garantării drepturilor fundamentale ale omului, inclusiv a dreptului la un mediu curat, echilibrat şi protejat.

 

Cunoaşterea şi respectarea legilor de mediu, adaptarea conduitei faţă de mediu la imperativele legilor are la bază educaţia ecologică. Expresia „nimeni nu-i mai presus de lege”, inclusiv faţă de legile privind protecţia mediului, este însuşită şi funcţionează în structura personalităţii ecologice ca atitudine, ca motivaţie intrinsecă menite să regleze comportamentele indivizilor faţă de mediu. Fără conştiinţa civică, fără aderenţa la valorile civice (libertate, dreptate, solidaritate, stat de drept, pluralism, democraţie, toleranţă etc.), fără crezul în supremaţia legii, se lasă loc comportamentelor anarhice faţă de mediu – fapt incompatibil cu garantarea dreptului fundamental al omului la un mediu curat.

 

Degradarea  mediului  înconjurator  se  petrece  de  multe  ori  sub  ochii  noștrii  și  aceasta  se  datorează  tocmai  intervenției  omului în  natură. Pericolul  este  foarte  mare  și  de  aceea  trebuie  constientizată  necesitatea  de-a fi sensibili la problemele mediului, să adoptăm un comportament adecvat față de natură, să protejăm mediul înconjurător.

 

Marele nostru poet naţional Grigore Vieru a descris activitatea iraţională a omului în relaţie cu natura prin următoarele cuvinte: ,,Mi-e teamă de războiul Naturii care a şi început. Judecata lui Dumnezeu nu ne va ierta stricăciunile barbare ce le-am făcut Patriei Internaţionale care este Natura”. Este timpul să ne înarmăm cu voinţă, cunoştinţă şi chibzuinţă pentru a ocroti, dar nu pentru a distruge natura.